Dreptul părintelui de a fi informat despre copil

Dreptul de informare este dreptul fiecărui părinte de a afla, în interesul copilului, ce se întâmplă cu sănătatea, educația și dezvoltarea acestuia, chiar dacă nu locuiește cu el sau nu exercită singur autoritatea părintească.

Într-o familie separată, multe tensiuni pornesc de la informație, nu de la marile decizii. Un părinte află întâmplător că micuțul a fost la medic. Celălalt simte că orice cerere de informații este un control. Legea și practica instanțelor au construit, între aceste două perspective, un echilibru: un drept de informare pentru părintele care nu locuiește cu copilul și o obligație corelativă pentru cel cu care locuiește, amândouă limitate de interesul superior al copilului.

De unde vine dreptul de informare

Dreptul de a fi informat despre copil face parte din autoritatea părintească și din relațiile personale dintre părinte și copil. Regula după divorț este exercitarea în comun a autorității părintești (art. 397 Cod civil), care exprimă egalitatea părinților în deciziile privind creșterea și educarea copilului. Când instanța hotărăște, pentru motive întemeiate, ca autoritatea să fie exercitată de un singur părinte, celălalt păstrează, potrivit art. 398 alin. (2) Cod civil, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului. Practic, nu poți veghea asupra a ceea ce nu știi.

Art. 401 Cod civil recunoaște părintelui separat de copil dreptul la legături personale. Dacă părinții nu se înțeleg, modalitățile concrete le stabilește instanța de tutelă. Dreptul nu se reduce la vizite: legea include expres și accesul la informații.

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului precizează acest lucru în trei locuri:

• Art. 18 alin. (1) lit. f) prevede că relațiile personale se pot realiza și prin transmiterea, de către persoana la care locuiește copilul, a unor informații despre acesta, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale și evaluări școlare, către părintele care are dreptul la relații personale.
• Art. 36 alin. (5) recunoaște că ambii părinți, indiferent dacă exercită sau nu autoritatea părintească, pot cere și primi informații despre copil direct de la școli, unități sanitare și orice alte instituții care intră în contact cu el.
• Art. 35 alin. (3) consacră dreptul părinților de a primi informațiile și asistența de specialitate necesare îngrijirii, creșterii și educării copilului.

Pe scurt, informarea poate veni pe două căi: direct de la instituții și prin părintele cu care locuiește copilul.

Obligația corelativă dreptului de a fi informat

Dreptului unui părinte îi corespunde obligația celuilalt. Potrivit art. 18 alin. (1) lit. f), informațiile sunt transmise de părintele la care locuiește copilul. Art. 18 alin. (3) adaugă o obligație mai largă: acest părinte trebuie să sprijine menținerea relațiilor personale ale copilului cu celălalt părinte. Informarea nu este, așadar, o favoare, ci parte din datoria de a facilita o relație reală.

Obligația privește și instituțiile care intră în contact cu copilul. Ele trebuie să comunice informațiile solicitate de ambii părinți, în limitele legii.

Ce anume prevad instanțele în conținutul concret al obligației

În practică, obligația părintelui rezident este de informare loială, utilă și adecvată, nu doar de abținere de la obstrucționare. Instanțele au concretizat-o în mai multe feluri.

Într-o primă direcție, au inclus comunicarea schimbării domiciliului, de drept sau de fapt, a deplasărilor temporare mai lungi de o zi și a datelor de contact, precum și informațiile despre boli, consultații medicale, tratamente, vaccinări, situația școlară, note și concursuri.

Într-o a doua direcție, au avut în vedere o sferă și mai largă: programările și evenimentele școlare, ședințele cu părinții, serbările, activitățile extrașcolare și alte activități relevante din viața copilului.

Indiferent de formulare, ideea comună este cooperarea parentală: părinții sunt datori să își comunice informațiile privind sănătatea și nevoile concrete de creștere și îngrijire ale copilului și să colaboreze pentru luarea măsurilor potrivite privind persoana lui.

Limitele dreptului, așa cum le văd instanțele

Dreptul la informare nu este absolut. Practica instanțelor conturează mai multe limite.

Prima este interesul superior al copilului. Transmiterea informațiilor se face cu respectarea acestui interes, a confidențialității și a regulilor privind datele cu caracter personal.

A doua este cerința unei evaluări concrete atunci când dreptul se restrânge. Restrângerea relațiilor personale, inclusiv a accesului la informații ca modalitate a acestora, nu se face automat. Ea presupune o evaluare judiciară și motive temeinice, adică riscul de a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.

A treia este scopul informării. Ea trebuie să servească participării reale a părintelui la creșterea copilului, nu să devină un mecanism de control permanent asupra părintelui rezident. Aceasta rezultă din obligația ambilor părinți de a acționa pentru bunăstarea copilului.

A patra ține de criteriile de individualizare, pe care instanțele le aplică relațiilor personale în general: vârsta copilului, nevoile sale de îngrijire și educare, intensitatea legăturii afective, conduita părintelui și celelalte împrejurări relevante.

A cincea este evitarea obligațiilor excesiv de detaliate. Instanțele nu impun, de regulă, un număr fix de fotografii, comunicarea fiecărei consultații medicale sau contacte zilnice. Într-o procedură de urgență, cum este ordonanța președințială, s-a reținut că dreptul de informare există direct prin lege în contextul autorității comune, iar o reglementare prea rigidă poate fi nejustificată sau incompatibilă cu caracterul provizoriu al procedurii. Frecvența comunicărilor se adaptează vârstei copilului, rutinei lui și situației concrete.

Cum se raportează instanțele la acest drept și la obligația corelativă

Instanțele de fond și căile de atac tratează accesul la informații despre copil ca pe un drept distinct, integrat relațiilor personale: un drept de acces la informațiile personale ale minorului, care include fotografii și evaluări medicale ori școlare. Ele leagă art. 18 din Legea nr. 272/2004 de art. 401 Cod civil și confirmă astfel că informarea este una dintre formele în care se manifestă relațiile personale ale părintelui separat de copil.

La nivel european, instanțele pornesc de la art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, care protejează viața de familie dintre părinte și copil. Jurisprudența în materie a arătat că autoritățile au obligația pozitivă de a facilita dezvoltarea normală a relațiilor familiale și că doar împrejurările cu adevărat excepționale pot justifica ruperea legăturilor. Aceste hotărâri nu interpretează direct art. 18 alin. (1) lit. f), dar instanțele române le folosesc pentru ideea că informarea efectivă a părintelui nerezident face parte dintr-o relație familială reală, nu doar formală.

Ce înseamnă toate acestea pentru părinți

Părintele cu care locuiește copilul face bine să informeze din proprie inițiativă, complet și la timp, în special despre sănătate, școală, schimbări de domiciliu și deplasări, fără să aștepte cereri repetate. Un obicei simplu, cum ar fi un mesaj periodic în scris, reduce mult conflictele.

Părintele care cere informații își exercită un drept, dar trebuie să o facă rezonabil, cereri legate de nevoile copilului, nu un program zilnic de raportare. Informațiile primite se folosesc în interesul copilului, cu respectarea confidențialității, nu ca argument în conflictul dintre adulți.

Dacă blocajul persistă, instanța poate preciza modalitățile concrete de informare. Ea va căuta însă, de regulă, o formulă proporțională cu vârsta și rutina copilului, nu o listă rigidă de obligații. Comunicările în scris și dovezile privind ce s-a cerut și ce s-a răspuns devin utile în orice dosar.

În loc de concluzie

Dreptul de informare este parte din autoritatea părintească și din relațiile personale dintre părinte și copil. El supraviețuiește, de regulă, separării sau divorțului. Se corelează cu obligația părintelui la care locuiește copilul de a facilita relația cu celălalt părinte și cu obligația instituțiilor de a comunica informațiile solicitate, în limitele legii. Limita decisivă rămâne interesul superior al copilului, evaluat concret de instanță.

Pentru o situație concretă, analiza probelor de către un avocat specializat în cauze cu minori poate face diferența. Avocat Claudia Chiriță.